Valori naţionale?!? - ep.2

Urmând exemplul altor state, poporul de căcat din ţara aflată în spaţiul carpato-danubiano-pontic a pus-o de un top în 2006 pentru a vedea cine e “Cel Mai Mare Român”. Neputând rata ocazia de a se face din nou de râsul planetei, poporul s-a lăsat influenţat de titlul topului şi l-a votat pe Ştefan cel Mare, care a făcut furori în Moldova sfârşitului de secol XV şi a începutului de secol XVI. Grigore Ureche, acest Gregory The Ear al cronicarilor moldoveni, spunea despre Fane că „Fost-au acest Ştefan, om nu mare la statu,mânios, şi degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospeţe omorâia fără giudeţ”. Adică era un pitic sadic şi isteric, care începea să le dea cu paloşu-n cap nefericiţilor care se aflau în preajma sa când se făcea pulă de beat la câte un majorat.

Orfan de mic, el a rămas în grija mamei sale, care era o telenovelistă denaturată cu mare durere în pizdă cu privire la soarta micuţului, dovadă fiind şi celebra fază când ăla mic vine plângând în hohote că îşi ia omor de la turci, dar mă-sa nu l-a lăsat să intre în casă. Clipele petrecute de unul singur în faţa televizorului uitat pe OTV şi emisiuni cu Tociu şi Palade, l-au făcut să creadă că are un rafinat simţ al umorului, fapt care s-a dovedit total eronat în momentul când, încercând să impresioneze nişte pizde borzeştene, şi-a legat unul din cei mai buni prieteni într-un stejar, uitând să-l mai dea jos înainte de venirea tătarilor, care l-au făcut franjuri pe nefericit.

Profund marcat de acest eveniment şi de faptul că duduile nu s-au umezit la gluma sa de prost gust, a încercat alte metode de agăţat, propavaduind ura rasială împotriva turcilor şi tătarilor. Paradoxal, însă, era prieten cu ţiganii, care au avut un rol important în dezvoltarea tacticilor de luptă aplicate mai târziu. Numai nişte ţigani meschini cu interese imobiliare post-belice ar putea avea nişte idei aşa dubioase precum incendierea holdelor şi otrăvitul fântânilor, ei dorind achiziţionarea la preţ de căcat a unor terenuri din zonă.

Ajuns pe tron după ce şi-a bătut unchiul la table (unchi omorât tot de el după câţiva ani, la un majorat), Fane a început să aibă succes la femei. Totuşi, în narcisismul său, el nu îşi dădea seama că toate cumetrele ce i-au trecut prin pat aveau anumite interese, toate zâmbind mai degrabă din complezenţă la glumele sale de retardat, învăţate de la ţiganii zilieri, în timp ce făcea naveta cu personalul între Bârlad şi Vaslui. Mai târziu, fiind român, deci obişnuit cu furtul, a venit cu o idee revoluţionară. Astfel a angajat pe cineva care să se ocupe de tabela de marcaj şi să pună puncte în favoarea sa ori de câte ori un moldovean, beat şi trist că a pierdut Steaua cu Fenerbahce, snopea în bătaie câte un turc în vreun birt, ajungându-se la un scor fluviu în partida Moldova condusă de Fane – Imperiul Otoman, ceva de genul 46-2. Tot din dorinţa de a impresiona pizdetul moldav, Fane a început să construiască câte o biserică sau mănăstire după fiecare „victorie” împotriva cotropitorilor. Cam aşa mergea treaba:
-Alo, Fane, vezi că Ion s-a ofticat la golul lui Emre şi i-a dat cu sapa în cap lui Mehmet!
-Foarte tare, coae…Aduceţi repede nişte pietre şi nişte mortar, crucea mamii voastre de răzeşi!

Se pare că ăla ce ţinea scorul pe tabelă şi-a făcut bine treaba, astfel încât, după 500 de ani, urmaşii tot mai cretini ai românilor de atunci s-au decis să-l facă şi sfânt, bisericile kitschoase construite de el având, şi ele, un cuvânt de spus